şi istoria o scriu învingătorii
Într-un hamac cu tine
uitam de mine
iar linistea mergea pe pământ
ca dintr-un sat într-altul
Singură în singurătate
cu buze albastre
n-am să mai sărut
ale tale ceruite buze
Se pare că cerul
şi pămîntul
se iubesc
Pereţii casei mele ţi-au păstrat
umbrele şi paşii
și am să mă întorc iar la hamac
acolo unde buzele se-mpreunau
Voi povesti tuturor
că ai fost călcat de TIR
Numai să mori!
Să fiu convinsă
c-ai fost pe lume
Părăsim pasiuni,oameni,idei, pentru noi începuturi.
Am desenat pragul şi uşa,
am deschis clipa şi am ieşit.
Atacul meu de panică este răsăritul
,iar fericirea şi liniştea este apusul.
Ţi se pare ciudat,nu?
Şi mie.
Când maşina timpului se loveşte de mine
mă taie în zeci de bucăţi.
Ziua despic din timpul morţii o fîşie
şi îmi bandajez cu ea palmele.
Poate că nu ştiai,
dar viaţa şi moartea se iubesc pe Golgota
si se urasc cînd se îmbrăţişează.
Sunt doar un décor
într-un sens unic!
Când râd,mă schimonosesc
pe chipul meu sclipeste diformul.
Când mă întorc cu faţa la perete,
desenez aripi si îmi uit numele.
Cred că m-am rătăcit
într-o lume deformată
şi totul îmi este străin aici.
Mă uit la ei,la oameni.
se prabuşesc.
Au uitat să zâmbească
şi amintirile lor îţi păstrază viaţa agăţată
de tâmple.
Am inceput să cred
că amintirile zac între urme de câine.
Şi stii ceva?
Mi-e scîrbă de zîmbetele voastre false
şi nu îmi plac doamnele cu mănuşi albe catifelate.
Nici măcar prostia poleită cu Swarovski.
Capătul lumii poate fi acelaşi cu începutul!
Bucata mea de frig o împart cu tine,iar Siberia va fi pentru amandoi.Vrei?Şi-acum când soarele ţi-a intrat în ochi nu vezi când zîmbesc.Nu vezi.Nu mai vezi nimic…Nici măcar pe mine.Şi aş da orice să aud liniştea cum biciuieşte distanţele noastre lungi.Orice??Da,orice.Aş da la schimb plămânii mei pentru ochii tăi,şi mîinile mele pentru buzele tale.Crampele încep să mă doboare.Sîngele se izbeşte de plămîni şi are orgasm.Tu stai in vitrina deşi a mai rămas un ciob.Iubirea noastră este negociabilă.Iţi dau la schimb iubirea pentru razbunare.
Desi am certitudinea ca nimeni nu va citi aceste randuri,ceva ma opreste sa fiu eu 100%,exista o cenzura. Am sentimentul de dezamagire atunci cand ma gandesc la spirit,la frumos,la miracol.Am sentimentul acesta deoarece,din pacate sunt tot mai putine persoane capabile sa le accepte si sa le inteleaga.Nu inteleg de ce,cei mai multi fug de aceste minunate daruri de la Creator.Probabil ca am invatat sa ne bucuram mai usor de “materie”, de “forma”… Am obosit.Am obosit sa cred ca si cei din jurul meu pot sa simta,sa vada,sa atinga.Am obosit sa lupt cu ei de una singura si sa fiu mereu cea invinsa.Va rog dragilor,ucideti-ma cu frumosul,cu spiritul,cu miracolul,aratati-mi ca pot muri si asa!Totusi,am avut onorea sa intalnesc si oameni frumosi,vii si cu sufletul incarcat de lumina.Am incercat sa fur de la ei lumina,sa o inteleg,sa o accept,si mai ales sa o simt.Inca ma lupt cu mine,razboiul nu s-a terminat.Sufletul,desi,este incarcat cu lumina,ii da tarcoale umbra.Poarta acest razboi de ani de zile.Momentan nimeni nu a invins. Imi place sa merg la mare.Sa o privesc,sa privesc infinitul ei,ca apoi sa ma intreb daca nu cumva marea este cerul si cerul este marea.Inca sunt in dilema.Apoi sa intru usor in mare,cu dorinta si sentimentul ca imi spal sufletul,nu trupul,de noroiul acumulat.Si de fiecare data acest lucru imi da o stare placuta,si bizara.Apoi ma intind la soare,cu dorinta ca razele sa imi arda tot ce este negativ in mine. Imi place Vama Veche,mergem?
Mă feresc de lucrurile căzătoare
Vântul de cristal mi se scurge pe trup
Zborul fluturilor apune
Pe strada cu soare de plastic
copacii mă strigă îngrijorați
Aerul îmbîcsit mă-nvață să zbor
Deasupra gîndului sălbatic
gînduri arse
cuvinte despletite
în amurgul serii
se despart rătăcite
Sufletul meu este verde.
Respiratia mea este galbena.
Logica este rosie,iar confuzia neagra.
Intrebarile mele sunt albastre,iar raspunsurile violet.
Glasul meu este alb si privirea cenusie.
Sunt o multitudine de culori,fiecare spunand cate ceva despre ceea ce reprezint in acest Univers.
Sunt haosul si ordinea in acelasi timp.
Sunt imbinarea dintre suflet si privire.Adica,dintre verde si gri.
Sunt imbinarea dintre glas si raspuns,adica dintre alb si violet.
Sunt imbinarea dintre respiratie si logica,adica dintre galben si rosu.
Iar la final sunt imbinarea dintre intrebare si confuzie,albastru si negru.
Asta sunt eu!
Fata cu ochii de smoala incinsa si chipul inocent,a lasat in urma suflete paralizate,priviri in gol,chipuri patate de lacrimi inghetate si multe soapte.Sa fi fost demon?Sa fi fost inger?
Nimeni nu a gasit raspunsul.
Ii placea sa transforme sufletele.
Pianistul,a continuat sa cante cu ajutorul privirii lasate-n gol,pentru fata care ii taiase mainile.
I le taiase deoarece stia ca sacrificiul de a canta normal,nu e sacrificiu,ea isi dorea imposibilul.
Pianistul canta cele mai frumoase melodii din toate timpurile,sperand ca ea sa ajunga sa-l iubeasca
Nu era trist ca il lasase fara maini,era disperat caci nu putea sa-i ofere mai mult,decat melodiile cantate cu privirea.
Fata cu chip inocent,ii zambea,il amagea,il tulbura,asa cum o mai facuse si cu alte suflete.
Acest mare pianist,nu era nici primul suflet chinuit si nici ultimul.
Copila,i-a cerut,zambind,sa faca si mai multe sacrificii.I-a cerut sa-si smulga ochii si sa-i puna intr-o cutie de carton pe care scrie cadou.
Pianistul,fara sa stea pe ganduri,s-a dus in umbra trecutului,a luat cutitul si-a-nceput sa-si decupeze ochii.
Fata a inceput sa rada si l-a pus sa cante.
I-a cantat cu ajutorul gaurilor ce au ramas dupa smulgerea ochiilor.
Insa,nici asta nu a multumit-o pe copila cu cel mai inocent zambet,si a plecat.
Pianul,brusc s-a dezacordat,pianistul pe loc a-nnebunit si sufletul i-a murit.
Si-n camera cea alba,el purtand amintirea chipului ei in mintea sa imprastiata,el inca o asteapta…
Insa fata e acum intr-un alt decor amagind si chinuind un alt suflet,dupa care-l ucide,si-apoi pleca cu un zambet..inocent..lasand sa putrezeasca un alt suflet mort.
